www.radiodada.ro

[Taboo]

Rick Sky
Spectacolul trebuie să continue
(The Show must go on, 1992)



Capitolul 1
SFIRSITUL UNEI LEGENDE

Ultimele clipe ale lui Freddie Mercury

"Dacă mor mîine, nu-mi pare rău.
Am trăit cu adevărat"


Freddie zăcea întins sub cearşafurile albe de saten, în patul cu baldachin cu care se mîndrea altădată, spunînd că şase persoane ar putea dormi în el fără să se stinghe¬rească; era, în sfîrşit, împăcat cu lumea. Pisicile persane, pe care le mai mîngîiase cu cîteva ore în urmă, se fu¬rişaseră abătute afară. Plecaseră şi ultimii prieteni apro¬piaţi ce-i mai rămăseseră credincioşi şi care îl vizitaseră în ultimele săptămîni; în urmă cu o oră se retrăseseră şi medicii. Prima lui prietenă, Mary Austin, al cărei fiu, Ricky, de aproape doi ani, fusese botezat de Freddie, plecase şi ea. Cu lacrimi în ochi, îl sărutase pe obraz şi ieşise în grabă din magnifica locuinţă, pierzîndu-se în noaptea londoneză.
Dincolo de zidurile înalte ce străjuiau casa din Kensington ― care valora patru milioane de lire sterline şi care devenise refugiul lui Freddie ― nenumăraţi fani, ziarişti şi cameramani aşteptau deznodămîntul. Gordon Atkinson, unul dintre medicii lui Freddie, le-a spus insistenţilor reporteri, în timp ce părăsea casa, că artistul adormise.
Nu trecuseră decît douăzeci şi patru de ore de cînd cea mai strălucitoare stea de pe firmamentul rock-ului anunţase că este bolnav de SIDA. Mercury păstrase cu grijă acest secret mai bine de cinci ani.
Zăcea nemişcat, cu capul pe pernă, iar faţa suptă, lividă nu mai păstra nici urmă din fascinanta frumuseţe pe care şi-o afişase, mîndru, în milioane de postere. Re¬spira lent şi ochii lui căprui zăreau ca prin ceaţă lucrurile din imensul dormitor. Lîngă el, ţinîndu-i mîna cu duioşie, şedea unul dintre cei mai devotaţi prieteni, idolul muzicii pop din anii '60, Dave Clark. Trupul măcinat de boală nu mai avea nimic din înfăţişarea de altădată, cînd Freddie, în slip, apărea pe scenă în faţa publicului care îl adora.
Mercury uitase toate acestea. În ultimele două zile nu mai mîncase nimic, abia putea să vorbească şi părea că nici nu mai vede. Zăcea acolo, deja desprins de minu¬natele lui antichităţi, de stampele japoneze, de tablourile impresioniştilor francezi, de toate acele minunăţii pe care cheltuise mii de lire de-a lungul anilor, făurindu-şi o colecţie demnă de invidiat de către orice iubitor de artă. Desprins era acum şi de miile de scrisori primite de la admiratorii săi, care-i mărturiseau cît de mult le îmbogăţea viaţa muzica lui şi cum se gîndesc şi se roagă acum pentru el. Departe era în aceste clipe chiar şi de declaraţia făcută, prin intermediul agentului său de pu¬blicitate, doar cu douăzeci şi patru de ore în urmă, cînd se hotărîse să destrame vălul de tăcere ce-l înconjura. Declaraţia era simplă: "Doresc să confirm că, în urma testului HIV, s-a constatat că sînt seropozitiv şi bolnav de SIDA. Am considerat că este corect să ţin secret acest lucru pentru a-i proteja pe cei din jurul meu. Dar a sosit momentul ca toţi prietenii şi fanii mei din lumea întreagă să cunoască adevărul. Sper ca toţi să fie alături de mine, de medicii mei, în lupta împotriva acestei cumplite boli".
Totuşi, cînd sfîrşitul inevitabil s-a produs, a fost ca un trăsnet. Prietenii lui sperau că o s-o mai ducă cel puţin cîteva zile. Dar totul s-a petrecut atît de repede, încît nici părinţii lui, Jer şi Bomi Bulsara, nu au ajuns să-l mai găsească în viaţă, deşi părăsiseră în mare grabă casa lor din Feltham.
La 24 noiembrie, în acea tristă seară de duminică, la orele 19, viaţa şi cariera lui Freddie Mercury luaseră sfîrsit şi lumea rock-ului devenea mult mai mică şi mai rece. La miezul nopţii, printr-un scurt comunicat, a fost anunţat decesul: "În noaptea aceasta, Freddie Mercury a murit la reşedinţa sa. Sfîrşitul a intervenit în urma unei bronho-pneumonii declanşată de SIDA". Cîteva zile mai tîrziu, Dave Clark asigura lumea că artistul a murit fericit: "N-a spus nimic. A părăsit acest tărîm în somn, împăcat cu sine. A fost un om deosebit, unic în felul lui. Sînt convins că a plecat într-un loc mai bun".
Cu cîteva săptămîni înainte de a muri, cînd Mercury se lupta cu pneumonia care l-a răpus, prietenii apropiaţi au venit să-l asigure de dragostea şi respectul lor. Printre ei, Elton John, disc-jockey-ul Kenny Everett şi cei trei parteneri din Queen.
În fiecare zi îl vizita fosta sa prietenă, Mary Austin, căreia îi cumpărase un apartament luxos la numai cinci minute distanţă de propria sa casă. "Freddie ştia că i se apropie sfîrşitul, a declarat ea printre lacrimi, dar şi-a păstrat simţul umorului pînă la capăt. În ultimele zile a avut dureri mari şi a suferit mult. N-a putut mînca şi a fost sedat puternic. Totuşi, în ciuda stării îngrozitoare în care se găsea, mi-a mărturisit că nu regretă nimic.
Cînd am plecat de lîngă patul lui, l-am sărutat pe obraz, l-am ţinut de mînă şi i-am spus că l-am iubit foarte mult. Dar suferinţa întipărită pe chipul său nu doresc să o mai văd vreodată."
După ce Mercury a murit, la numai 45 de ani, florile, scrisorile şi telegramele de condoleanţe au început să curgă, venind de la mai toţi marii corifei ai rock-ului din lumea întreagă. Cel mai mişcător omagiu i l-au adus cei trei parteneri ai săi: Brian May, Roger Taylor şi John Deacon, care anunţau lumii: "Am pierdut pe cel mai mare şi mai iubit membru al familiei noastre. Sîntem copleşiţi de durere, dar mîndri de felul curajos în care a trăit şi a murit. A fost un privilegiu pentru noi să împărţim cu el acest timp mirific".
Mercury, cunoscut pentru generozitatea sa, a fost de o mare corectitudine pînă în ultima clipă a vieţii. La cîteva zile după dispariţia lui, s-a anunţat că a donat drepturile celui mai popular cîntec al formaţiei Queen, şi anume Bohemian Rhapsody, centrului de tratament SIDA ― 'Terrence Higgins Trust". Cîntecul avea să fie reeditat în mare grabă, pînă la Crăciun, şi cunoscătorii apreciau că va fi cu siguranţă unul din cele mai mari single-uri ale tuturor timpurilor.
Funeraliile lui Mercury au avut loc la patru zile după moarte, la Crematoriul de pe Harrow Road, în vestul Londrei, unde au sosit enorm de multe flori.
Ca şi cum Mercury însuşi ar fi petrecut săptămîni întregi pentru a plănui meticulos acest eveniment, cere¬monia a fost un strălucit amestec de spectacol şi de mare discreţie, mărturie a interferenţei a două lumi foarte diferite ― lumea modernă a muzicii rock şi lumea ance¬strală a religiei zoroastre în care Mercury se născuse şi crescuse.
Aceasta este una din cele mai vechi şi mai exclusivi¬ste religii. Fondată de profetul Zoroastru (sau Zarathustra) în anul 1500 înainte de Hristos, numără 120 000 de adpţi în lumea întreagă şi doar şase mii în Anglia. Prin prisma acestor două religii, lumea apare ca o luptă între două spirite: Spenta Mainyu (spiritul generos) şi Angra Mainya (spiritul distructiv). Spiritul care determină viaţa unui credincios zoroastrian hotărăşte şi locul unde va merge el după moarte. Locul de odihnă veşnică în cre¬dinţa zoroastriană este echivalent cu Raiul sau cu Iadul creştin.
În jurul sicriului de stejar al lui Mercury, depus în capelă, acoperit cu saten alb, peste care era pus doar un trandafir roşu, preoţii zoroaştri, în rase albe, cu glugă, rosteau rugăciuni tradiţionale către Anhura Mazda pen¬tru salvarea sufletului celui piecat. Douăzeci şi cinci de minute, cît a durat serviciul divin, preoţii au folosit străve¬chea limbă Aveston şi doar cînd cereau asistenţei să se ridice sau să se aşeze, foloseau limba engleză.
Mercury dorise ca funeraliile să fie discrete, iar la ceremonie să participe numai familia şi prietenii apro¬piaţi. Părinţii lui, Bomi şi Jer Bulsara, au plîns tot timpul, ca şi Mary Austin şi Elton John. Printre persoanele îndu¬rerate se numărau şi Dave Clark, celebrul baterist al anilor '60, acum impresar, cei trei membri ai formaţiei Oueen şi Anita Dobson, prietena lui Brian May.
În dimineaţa rece de noiembrie, după ora nouă, Rolls Royce-ul negru, purtînd sicriul în care se afla trupul neînsufleţit al lui Freddie Mercury, a pornit încet către Crematoriul Kensal Rise de pe Harrow Road, în partea de vest a Londrei. El era urmat de alte cinci limuzine funerare Daimler, purtînd florile împreună cu mesajele de condoleanţe. În sfîrşit, încă şapte limuzine Mercedes, în care se aflau cei care veniseră să-i aducă un ultim omagiu lui Mercury, încheiau convoiul.
Muzica, cea care îl transformase pe Freddie Mercury dintr-un sfios student la Arte într-una din cele mai adu¬late stele ale rock-ului, a constituit, desigur, o parte însemnată a acestei ceremonii. Cînd sicriul a fost purtat în capelă, s-a auzit vocea Arethei Franklin, una din cîntăreţele lui favorite, interpretînd Precious Lord, Take My Hand, voce amplificată printr-un sistem stereo. A urmat un alt cîntec al solistei, You've Got A Friend, una dintre cele mai sensibile melodii înregistrate vreodată. Spre finalul ceremoniei, după slujba religioasă, muzica a crescut în intensitate şi s-a auzit o arie dintr-o operă de Verdi, o altă preferinţă a lui Mercury. Ea avea o semni¬ficaţie deosebită, întrucît era interpretată de distinsa lui prietenă, cîntăreaţa spaniolă Monserrat Caballé, cea cu care cîntase duetul Barcelona la Jocurile Olimpice din oraşul cu acelaşi nume.
În timp ce procesiunea funerară trecea prin faţa coroanelor, jerbelor şi aranjamentelor florale, mulţi se opreau să citească inscripţiile. Vedete precum David Bowie, U2 şi Gary Glitter trimiseseră ofrande de flori. Din partea lui Glitter sosise o stea enormă din garoafe albe, ca un simbol a ceea ce însemnase Mercury pentru el, împreună cu o telegramă: "Freddie, o pierdere grea. Nu te voi uita niciodată". Mary Austin trimisese o jerbă din trandafiri albi şi galbeni, însoţită de cuvintele: "Pentru cea mai nepreţuită şi adevărată dragoste a mea, dintotdeauna, a ta credincioasă". Omagiul lui Dave Clark era tot atît de sensibil: "Viaţa este veşnică, iubitul meu prie¬ten. Contribuţia ta pe această lume va dăinui". Elton John scrisese un mesaj simplu alături de aranjamentul în formă de inimă făcut din trandafiri roz-portocalii: "Îţi mulţumesc că mi-ai fost prieten. Te voi iubi mereu". De la Boy George, un alt admirator, venise de asemenea un mesaj: "Dragă Freddie, te iubesc". Dar cel mai impresio¬nant era acela al părinţilor, atît de apropiaţi de unicul lor fiu, în ciuda zvonurilor că ar fi fost supăraţi pentru felul lui de viaţă. Scriseseră simplu şi emoţionant: "Scumpului nostru fiu, Freddie. Te vom iubi mereu. Mama şi Tata".
_________________

[Taboo]

Capitolul 2
ÎNCEPUTURILE

Din Zanzibar la Londra

"Cel mai mare şi mai bun ― în toate"

Farokh Bulsara şi-a trăit primii paisprezece ani ai vieţii într-unul din cele mai pitoreşti locuri din lume. A fost ca o avanpremieră pentru cel care, în evoluţia lui ulterioară, sub pseudonimul de Freddie Mercury, avea să devină strălucitul interpret al rock-ului.
Mercury şi-a petrecut copilăria pe două insule idilice: Zanzibar şi Pemba, situate în Oceanul Indian, pe coasta de est a Africii. Amîndouă insulele, apropiate, sînt locuite de comunităţi paşnice, şi Mercury se juca cu ceilalţi copii în deplină siguranţă, bucurîndu-se de marea caldă, de întinsele plaje aurii şi de lungile ore însorite. Pemba, îndeosebi, este atît de izolată, încîtpe vremea cînd familia lui Mercury locuia acolo nu exista nici electricitate. Pen¬tru a primi veşti din lumea de afară, tatăl lui, Bomi, trebuia să se ducă pînă la casa unui prieten şi să încerce să ia legătura cu World Service prin radiotelegraful ace¬stuia.
Pînă la şapte ani, cînd s-a născut Kashmira, sora lui, Freddie (traducerea englezească pentru Farokh) a fost singur la părinţi şi lumina ochilor lor. Aveau destul timp să-l răsfeţe, pentru că viaţa pe insule era calmă şi relaxată. Domnul Bulsaro era funcţionar în administraţie şi termi¬na în fiecare zi slujba la ora unu şi jumătate cînd, împreună cu soţia, Jer, se duceau cu fiul lor pe plajă, unde îl lăsau să se bălăcească în apă sau îl învăţau să înoate. Din cînd în cînd, îl luau la plimbare în grădinile ce aparţineau Muzeului din Zanzibar, locul în care părinţii tineri îşi duceau de preferinţă odraslele.
Întorşi acasă, îi citeau poveşti minunate, poveşti cu spiriduşi, cu prinţi şi piraţi care, în decorul acela exotic, trebuie să-i fi părut lui Freddie cu atît mai adevărate. Una din cărţile care l-au impresionat în mod deosebit a fost O mie şi una de nopţi, ai cărei eroi erau persani ca şi el. Niciodată n-a dus lipsă de cineva care să se joace cu el sau să-i citească poveşti, cîtă vreme familia era destul de bogată, după cum se lăuda el mai tîrziu, pentru a avea slujitori gata să-i satisfacă orice capriciu.
Cînd avea cinci ani, Freddie a fost dus în alt loc pitoresc, în bogatul oraş Bombay, cu pieţele sale zgomo¬toase şi cu bazarurile multicolore. Iniţial, familia lui ve¬nise în Zanzibar din Bombay, care, la fel ca şi Pemba şi Zanzibar, era o parte a imensului si puternicului Imperiu Britanic. Acum, tatăl lui Freddie hotărîse că fiul său trebuie să trăiască la Bombay, deoarece aici se aflau cîteva din cele mai bune şcoli dîn această parte a lumii.
Părinţii lui Mercury erau amîndoi parşi, adepţi ai religiei zoroastriene, iar în Bombay trăia cea mai mare comunitate de parşi existentă în lume. În secolul al X-lea, după invazia islamică în Persia, parşii au emigrat în India, unde erau liberi să-şi practice religia. India avea reputaţia de a fi una din ţările cele mai tolerante din lume cînd era vorba de religie, iar în Bombay, cu populaţia lui poliglotă, trăiau în bună înţelegere cele mai diverse grupuri reli¬gioase din lume: hinduşi, musulmani, creştini, sikşi, jaim şi zoroastrieni.
Parşii alcătuiau una din comunităţile prospere din Bombay. La început, ei au adoptat limba şi îmbrăcămin¬tea populaţiei celei mai numeroase ca religie ― cea a hinduşilor, dar mai tîrziu au trecut la felul de viaţă al coloniştilor britanici. Aşa că tînărul Freddie avea să primească o educaţie potrivit şcolii publice britanice, chiar dacă asta se petrecea la mii de mile distanţă de Harrow şi Eton.
Cînd tînărul Mercury sosise în îndia, aceasta avea o populaţie de patru sute de milioane de locuitori, Bombay fiind cel mai mare oraş al său şi al şaptelea ca mărime din lume. Port aşezat pe coasta vestică a Mării Arabe, centru financiar şi comercial al ţării, Bombay era un loc fantastic, în care Freddie avea să crească. Îi plăcea să se joace pe străzile înguste şi întortocheate şi să se plimbe prin super¬bele Grădini Suspendate din bogata zonă Malabar Hill, în vecinătatea Spitalului Pars. Îi plăcea de asemenea să se ducă în Bazar, să privească îmblînzitorii de şerpi care cîntau din fluiere melodii misterioase, hipnotice, ori să se minuneze dinaintea fachirilor. În pieţele aglomerate, se uita la vînzătorii celor mai exotice mărfuri, ospătîndu-se între timp cu mango, nuci de cocos şi fructe uscate. După-amiaza se ducea în port şi admira vapoarele încărcate cu cele mai diferite mărfuri ― ceai, bumbac, orez ―, gata să ridice ancora pentru călătorii îndepărtate.
Mercury era fericit să meargă şi la şcoală. Avea rezultate excelente în sport, îndeosebi la cricket, box şi tenis de masă. Rapiditatea, pasele agresive de la masa de tenis ― amestec de viteză şi îndemînare ― au făcut din el unul din campionii şcolii la acest sport. Tot la şcoala din Bombay a început el lecţiile de pian care aveau să fie hotărîtoare pentru grandioasele sale compoziţii de mai tîrziu, care au adus faima formaţiei Queen. Oraşul era un adevărat creuzet al muzicii, în care elevul de unsprezece ani făcea cunoştinţă, rînd pe rînd, cu muzica clasică şi de operă, pentru care părinţii lui Freddie aveau un adevărat cult, cu ritmurile unduitoare şi romantice ale cîntecelor indiene şi cu farmecul acelui fenomen relativ nou, "rock and roll", care începea să cucerească treptat lumea.
Religia juca, de asemenea, un rol important în viaţa lui Mercury. Se ducea împreună cu alţi tineri zoroastrieni în templele focului, unde se aflau zeii parşi. Focurile sacre sînt de o mare însemnătate în această religie, iar rugăciunile se fac dinaintea lor, ca o mărturisire a cre¬dinţei individului. Ele ard continuu ― în unele părţi din Iran sînt focuri aprinse de două mii de ani ―, iar preoţii templului le alimentează de cinci ori pe zi.
La vîrsta de opt ani, Freddie a fost admis membru deplin al religiei zoroastriene, în cadrul maiestuoasei ceremonii Navzote. El a fost iniţiat prin baia purificatoa¬re, în murmurul rugăciunilor preotului principal. (Baia simbolizează curăţenia fizică pe care credincioşii o con¬sideră esenţială pentru purificarea minţii şi a sufletului.) Apoi, dinaintea unuia dintre focurile veşnice, a repetat rugăciunile preoţilor, recunoscînd religia zoroastriană ca fiind revelată lui Zoroastru de Ahura Mazda, şi a primit sudreh-ul, o cămaşă din muselină albă, simbol al nevi¬novăţiei şi purităţii. După aceasta, preotul i-a legat în jurul taliei un şnur ― kusti ― făcut din cea mai fină lînă albă de miel, simbolizînd învestirea cu putere spre a servi uma¬nităţii. Kusti îi fusese înfăşurat de trei ori în jurul taliei pentru a-i aminti tînărului cele trei ipostaze ale lui Ahura Mazda ― creator, păstrător şi reconstructor ― şi era de presupus că cel iniţiat avea să poarte acest şnur toată viaţa. În cele din urmă, Mercury a fost supus unei "ploi" cu boabe de orez, petale de trandafir, nuci de cocos şi rodii, a" îmbrăcat cu haine noi. Rusi Dalai, un prieten al familiei lui Mercury, spune despre ceremonia Navzote: "Este unul dintre cele mai importante evenimente în cadrul religiei şi toată lumea din comunitatea parşă este invitată. Constituie un eveniment foarte sărbăto¬resc a" fericit".
Mai tîrziu, Freddie avea să vorbească cu mult drag despre anii petrecuţi în şcoală. Multe stele ale muzicii pop îşi amintesc de zilele acelea ca de o perioadă îngro¬zitoare, perioadă pe care abia aşteptau s-o termine, dar nu la fel s-a întîmplat şi cu Mercury: "Îmi petreceam timpul foarte plăcut la şcoală. Unul dintre preceptele însuşite în şcoală este cum te îngrijeşti de tine însuţi, şi eu am început asta foarte devreme. Şcoala m-a ajutat să devin independent şi m-a deprins să nu am încredere în nimeni altcineva decît în mine însumi.
Învăţam de toate la şcoală, dar cel mai mult îmi plăceau arta şi literatura. Se punea mare accent pe sport, iar eu am sfîrşit prin a le practica pe toate. Am făcut box, cricket, tenis de masă, la care eram într-adevăr bun".
A urmat lecţiile de pian pînă cînd a luat examenul de clasa a cincea. "Am studiat pianul la şcoală şi mi-a plăcut cu adevărat, spunea el. Era dorinţa mamei mele. Ea dorea să fie sigură că sînt perseverent. La început urmam lecţiile pentru că ştiam că ea voia acest lucru, dar apoi, pur şi simplu, mă bucuram să cînt la pian."
Unul dintre oamenii cărora Freddie le-a vorbit de¬spre anii de şcoală din India a fost întemeietorul fan-clubului Queen, Jacky Gunn, care remarca: "Din felul cum o descria Freddie, şcoala aceea din India a fost minunată. Se pare că acolo şi-a însuşit multiple cunoştinţe şi şi-a făcut nenumăraţi prieteni, petrecîndu-şi timpul cu folos".
Şi totuşi, lumea lui Mercury s-a întors pe dos cînd, la paisprezece ani, a trebuit să se mute cu părinţii în Anglia. Aveau să se instaleze într-o casă modestă din Feltham, Middlesex, departe de lumea cu care era obişnuit ― de zilele lipsite de griji, de orele pline de soare, bazarurile colorate, viaţa străzii, servitori. În anul 1959, modestul Feltham cu greu putea constitui o atracţie pentru băiatul de paisprezece ani, îndrăgostit de culorile vii ale Orien¬tului. În fiecare zi Mercury avea să se alăture mulţimii cenuşii de pasageri care aşteptau, la coadă, omnibuzul roşu ce trebuia să-l ducă la şcoală în Isleworth, unde ceilalţi copii se distrau pe seama privirii ciudate a ochilor lui negri şi a accentului colonial sacadat. În primele lui interviuri, Mercury nu s-a referit niciodată la perioada anilor de liceu, dar cu siguranţă că monotonia, cenuşiul şi conservatorismul lor nu-i fuseseră pe plac. Instrucţia lui a avut de suferit şi, cînd a părăsit şcoala din Isleworth, singurul obiect la care excela într-adevăr era arta.
Pe cînd împlinea nouăsprezece ani, în Anglia se percepeau deja primele ecouri a ceea ce avea să fie cunoscut mai tîrziu ca "generaţia swing a anilor '60". Adolescenţii din toată ţara, chiar şi din Feltham, începeau să renege vechile valori morale şi stilul de viaţă al părinţilor, dorind o existenţă diferită, bazată pe propria lor modă, muzică şi bani. Era perioada "Mod", un cult al adolescenţilor pentru îmbrăcăminte (adoptînd în special îndrăzneaţă modă italiană), pentru ritmul de "blues" al negrilor americani sau muzica "soul" şi nu se gîndeau decît să-şi cheltuie salariul pe-o săptămînă pe astfel de lucruri, esenţiale pentru ei. Era, de asemenea, epoca Beatles şi Rolling Stone. În 1965, trei formaţii se aflau în competiţie pentru supremaţie în clasament. Beatles cîştigase de trei ori locul 1 în top cu hiturile: I Feel Fine, Ticket To Ride şi Day Tripper, urmaţi îndeaproape de Rolling Stone, cu alte trei piese din propriul repertoriu: The Last Time, Satisfaction şi Get Off My Cloud.
Şi muzica neagră "soul" urca în clasamente. Otis Readding realiza un mare hit cu My Girl, iar Vilson Pickett cu melodia In The Midnight Hour, care intrase de patru ori în top. Dar cel mai grozav hit al anului fusese cel al formaţiei Supremes, cu cîntecul Stop In The Nome Of Love.
Acum apare şi noul grup londonez "Who", care îşi face loc în clasament cu melodia I Can't Explain. Îmbrăcămintea lor ţipătoare şi ritmul năvalnic, precum şi sunetele bazate pe "blues" i-au făcut să fie rapid îndrăgiţi de fanii "Mod". Piesa ghitaristului Pete Townshed, My Generation, oglindea cam tot ceea ce însemna să fii ado¬lescent în Londra acelor vremuri captivante.
Era timpul cînd muzica pop încerca să sfarme tipa¬rele strimte in care fusese încorsetată şi să arate că poate fi mai mult decît o bucăţică de zahăr bună de aruncat adolescenţilor îndrăgostiţi. Capul de afiş al acestui nou val "inteligent" al rock-ului era fostul trubadur folk, Robert Zimmerman, cunoscut sub numele de Bob Dylan, al cărui album, Bringing All Back Home, a influenţat mii de autori lirici din toată lumea şi a schimbat cursul muzi¬cii rock pentru totdeauna.
Anul 1965 a fost începutul mişcării de protest a tinerei generaţii şi al experimentării drogurilor. În Ame¬rica, mii de tineri îşi ardeau cărţile de identitate în semn de protest împotriva războiului din Vietnam, în timp ce esteticianul Ken Kessey inaugura o serie de experimente cu acidul lysergic, pe atunci încă legal admis.
În Anglia, cei mai mulţi inovatori în domeniul mo¬dei şi al rock-ului erau produsul universităţilor umani¬ste. Marea majoritate a membrilor formaţiei Stones, cea mai rebelă din cîte văzuse lumea pînă atunci, provenea de acolo. Svengali, unul dintre membrii formaţiei Who, era şi el umanist. Tot aşa şi chitaristul Pete Townshend, care se hotărîse să-şi alcătuiască formaţia în timpul perioadei petrecute la Ealing Art School, colegiul spre care se va îndrepta şi tînărul de nouăsprezece ani, Fred¬die Mercury. Şcolile umaniste însemnau libertate, crea¬tivitate şi şansa pentru studenţii ce le urmau cursurile de a face ceea ce le place. Părinţii lui Mercury nu au fost încîntaţi ca unicul lor fiu să urmeze o astfel de şcoală, dar neînduplecatul Freddie şi-a ales propriul drum. El spera că în felul acesta va recupera o parte din magia, din coloritul şi din încîntarea pe care le lăsase-n urmă, în Zanzibar şi India.
Studenţii din preajma lui Frederick Bulsara, cel cu pantalonii de catifea, erau preocupaţi să deseneze un nou ambalaj pentru detergent. Dar Freddie, la douăzeci de ani ai lui, mîzgălea cîteva linii pe caiet, apoi se lăsa purtat de vise cu ochii deschişi. El nu se vedea trăind din încer¬carea de a-i face pe oameni să cumpere fulgi de săpun. Visa la ziua în care avea să le vîndă ceva mult mai valoros şi magic... pe el însuşi, ca super-star al rock-ului.
Încet, el se înălţa pe pantofii cu talpă groasă cu care obişnuia să umble şi apuca rigla de treizeci de centimetri cu amîndouă mîinile. Cu mîna dreaptă apăsa capătul riglei de plastic în partea de jos a abdomenului. Cu stînga făcea mişcări largi în sus şi în jos, cîntînd o serie de note imaginare, iar faţa lui cu ten neted, smeadă se schimonosea urmărind să exprime extazul. Deschidea gura cu dinţii din faţă lungi, ca de iepure, şi cînta Purple Haze all in my Brain... melodie de top a lui Jimi Hendrix. Mercury era pur şi simplu înne¬bunit de coafura rebelă, de viaţa boemă a chitaristului din Seattle, care îşi stabilise reşedinţa în capitala engleză, soco¬tită la acea vreme placa turnantă a stilurilor.
Obsedat de tot ceea ce era în legătură cu Hendrix ― de la cămăşile de mătase în culorile curcubeului şi eşar¬fele lui, la stilul coafurii, care îl făcea să arate ca după o serie de şocuri electrice ― artistul pe jumătate indian cherokee însemna pentru Mercury tot ce putea fi mai excitant, mai riscant şi pasionant în statutul unui tînăr. La Şcoala de Arte, şi-ar fi petrecut cea mai mare parte a timpului desenîndu-l pe extravagantul chitarist; desenul lui favorit îl arăta pe Hendrix îmbrăcat ca un filfizon, după moda secolului optsprezece. Mai tîrziu, în interviu¬rile sale, Mercury declara că s-a aflat sub influenţa com¬binată a două vedete, Hendrix şi Lisa Minelli.
Şase ani mai tîrziu, el avea să folosească un microfon portabil în locul liniei de plastic, cîntînd cu el ca la o chitară imaginară şi făcînd mii de fani să ţipe pentru a-l îndemna să continue. Dar, deocamdată, performanţele lui nu se întrezăresc încă. "Stai jos, Bulsara, că te prosteşti ! Nu poţi cînta de capul tău şi să mai fi şi piua-ntîi", îl zeflemisea cîte un student. Şi nu era singurul care avea această părere. Jerry Hibbert, coleg de studenţie, acum directorul unei companii, îşi aminteşte: "Freddie era cel mai tăcut băiat din Şcoala de Arte. A fost realmente o mare surpriză cînd s-a dovedit o mare stea. Aveam alţi colegi în facultate care erau mult mai vioi şi mai extrava¬ganţi decît el". Şi Graham Collis, regizor de filme acum, îşi aminteşte de Mercury ca de un papă-lapte. "Era mai degrabă un tont şi chicotea ca o şcolăriţă. Noi nu credeam că ar avea vreun talent deosebit. Obişnuia să se ridice şi să-l imite pe Jimi Hendrix. Atunci noi strigam la el, spunîndu-i: 'Stai jos, Freddie, n-o să ai succes niciodată!' " Graham Rose, care frecventa aceeaşi clasă de grafică cu Freddie, îşi aminteşte că viitorul stil vestimentar al cîntăreţului ― maioul de balet, pelerina cu hermină, hai¬nele extravagante ― nu se întrevedea deloc. "Freddie nu era o persoană extravagantă şi nici sclipitoare. Era slab ca o grisină şi obişnuia să poarte jeansi strîmţi sau panta¬loni de catifea reiată, care îl făceau şi mai slab. Hainele pe care le purta nu difereau de cele cu care umblam cu toţii la vremea aceea. În mare, era un tip tăcut, cu toate că avea tendinţa să chicotească tot timpul. Şi cînd o făcea, îşi ducea mîna dreaptă la gură pentru a-şi acoperi dinţii foarte mari. Îmi amintesc de el ca de un băiat de treabă, foarte simpatic şi curtenitor. Nu avea apucături rele... Mulţi dintre noi am fost încîntaţi cînd a devenit un cîntăreţ de mare succes."
Dar viaţa tumultuoasă şi pasiunile pe care le-a trăit Mercury dt timp formaţia Queen a deţinut supremaţia în lumea muzicii uşoare nu se întrezăreau deloc în anii petre¬cuţi la colegiu. Prietenii lui de la Ealing îşi amintesc doar de cîteva iubite, dar în nici un caz de iubiţi. Fosta lui colegă de clasă, Rosemary Collis, a făcut un curs de modă pe care l-a urmat şi Freddie vreme de un an. "Nu-mi amintesc despre el să fi fost prea atras de fete." Şi, desigur, el nu i-a făcut o impresie deosebită. "Freddie era retras pentru că era unul din cei doi băieţi, singurii din clasa noastră. Era grozav de tăcut şi modest. Cu siguranţă nu avea nimic scandalos în purtare", spunea ea.
Mercury era de-a dreptul distant faţă de zgomotoşii lui colegi, după cum declara şi un fost profesor de la Ealing College of Art. În timpul orelor, atmosfera deve¬nea absolut infernală, dar cîntăreţul de mai tîrziu nu era niciodată turbulent, spune profesorul de desen Peter Daglish: "Freddie părea întotdeauna puţin mai retras faţă de ceilalţi. Însingurat. Am impresia că se simţea uşor diferit, probabil din cauza înfăţişării sale străine. Dar cu siguranţă nu se poate spune că se izola de ceilalţi.
La vremea aceea, studenţii se comportau ca nişte adevărate hoarde dezlănţuite, spune Daglish, dar Mercury nu se amesteca cu ei. Odată am fost pus chiar în faţa unui act de rebeliune. Era într-o după-amiază. Nu ştiu dacă băuseră la cîrciumă sau ce îi exaltase pînă într-atît, dar erau foarte gălăgioşi. Cei mai zgomotoşi din grupul acela erau Tim Staffell şi Graham Rose.
O mulţime de studenţi erau preocupaţi de muzică. Gra¬ham Rose obişnuia să cînte cu voce tare, plin de entuziasm, şi Tim Staffell era un clovn. Mai aveau încă o oarecare mentalitate de şcolari, dar pînă la un punct. Uneori erau foarte turbulenţi şi mergeau cu obrăznicia pînă la a-i insulta pe profesori, dar în fond erau inofensivi. Singura dată cînd mi-l amintesc pe Freddie făcînd o poznă, adaugă Daglish, a fost atunci cînd l-am găsit stînd în fundul clasei şi imitîndu-l pe Jimi Hendrix, cu un teu în loc de microfon. Am fost cît se poate de surprins cînd Freddie a devenit o asemenea celebritate."
Potrivit părerii lui Daglish, cursurile facultăţii aveau o bună reputaţie şi erau destul de greu de absolvit. Cei mai mulţi studenţi aveau să reuşească într-o mare gamă de activităţi, şi anume: producţie de filme, reclamă, design, grafică, pictură, fotografie. "Se poate spune că erau cursuri care deschideau foarte multe perspective. Toţi profesorii de la cursurile de bază practicau disciplinele respective. Mai existau şi alte cursuri similare, dar nu aveau acelaşi dinamism. Era o mare experienţă să predai acolo, şi anul lui Freddie era format din studenţi foarte talentaţi. Cunoştinţele pe care le primeau stimulau crea¬tivitatea. Noi le dădeam studenţilor o idee şi ei trebuiau să găsească repede o soluţie, contribuind în acelaşi timp cu toată inventivitatea de care erau capabili."
Printre lecţiile practice pe care le-a făcut clasa lui Mercury a fost şi una numită "The Queen's Garden Party". Studenţii trebuiau să creeze oaspeţi imaginari pentru petrecere şi apoi să le facă portretul. A fost prima petre¬cere "Queen" în care a fost implicat Mercury şi ― deşi nu-şi dădea seama pe vremea aceea ― poate o prevestire a ceea ce avea să urmeze.
_________________

[elena]

Chiar daca Freddie Mercury si-a dedicat aproape toata energia creatoare trupei sale, Queen, artistul a avut si proiecte solo.Pentru a sarbatori 60 de ani de la nasterea lui Mercury, se va lansa pe 4 septembrie compilatia „ The very best of Freddie Mercury solo”.In timp ce unii cred ca Mercury si-a inceput cariera solo in 1985 cu „ Mr Bad Guy”, de fapt aceasta a debutat in 1973, cand liderul Queen lansa cateva coveruri sub pseudonimul Larry Lurex.Vor aparea piese care tradeaza iubirea pentru teatru a muzicianului si cantece din perioada colaborarii cu Montserat Caballe.Oficial, doua albume solo au fost lansate, dar exista dovezi ca Freddie lucra la un material muzical ce cuprindea coveruri, printre acestea si „ The Great Pretender”, preluare de la Platters.